Într-o societate aflată în permanentă transformare, în care problemele sociale se modifică rapid, politicile publice privind serviciile sociale, asistența socială și incluziunea trebuie să se adapteze la noile cerințe și să răspundă nevoilor persoanelor aflate în dificultate.

Statul îndeplinește funcția de reglementare, stabilind prin politicile pe care le adoptă cadrul de producere și furnizare a serviciilor sociale, iar organizațiile societății civile au la îndemână instrumentele prin care pot crește calitatea acestor servicii.

Importanța uriașă a parteneriatului public-privat

Parteneriatul public-privat, ce implică guvernul, sectorul privat și societatea civilă, este recunoscut la nivel internațional ca o soluție pentru problemele sociale de orice tip – îngrijire medicală, educație, asistență socială, trafic de persoane, incluziune etc. Parteneriatul public-privat eficient poate ajuta la rezolvarea unora dintre cele mai presante provocări sociale. Multe dintre problemele sociale contemporane depășesc capacitatea numai unui singur actor – public, privat sau societate civilă – de a le rezolva într-un mod eficient.

Prin intermediul parteneriatului public-privat sunt realizate obiectivele dezvoltării sociale. Societatea civilă este cea care se află cel mai aproape de oameni, cunoscându-le cel mai bine nevoile și problemele și putând să ofere soluții adecvate. Prin serviciile pe care le oferă, organizațiile nonguvernamentale sunt un actor important în furnizarea bunăstării sociale și în creșterea calității vieții. Organizațiile societății civile derulează programe de dezvoltare socială (programe de mobilizare a resurselor umane, programe de dezvoltare a capitalului social și programe de măsuri active pentru ocuparea forței de muncă) care urmăresc implicarea activă a beneficiarilor în activitățile desfășurate.

În România există cadru legislativ care reglementează aceste activități

Autorităţile administraţiei publice centrale asigură elaborarea cadrului legislativ în domeniul asistenţei sociale, pentru susţinerea categoriilor defavorizate, combaterea sărăciei şi a riscului de excluziune socială, dezvoltarea politicilor de susţinere a familiei pe parcursul întregului ciclu de viaţă a membrilor acesteia, precum şi transferul către autorităţile administraţiei publice locale şi societatea civilă, inclusiv către instituţiile de cult recunoscute de lege, a atribuţiilor şi mijloacelor financiare necesare acţiunilor de asistenţă socială, prevăzute prin legile speciale.

Articole esențiale din Legea asistenței sociale

  • Serviciile sociale reprezintă activitatea sau ansamblul de activităţi realizate pentru a răspunde nevoilor sociale, precum şi celor speciale, individuale, familiale sau de grup, în vederea depăşirii situaţiilor de dificultate, prevenirii şi combaterii riscului de excluziune socială, promovării incluziunii sociale şi creşterii calităţii vieţii;
  • Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii, măsuri şi acţiuni prin care statul, reprezentat de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale situaţiilor care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor;
  • Asistenţa socială, prin măsurile şi acţiunile specifice, are drept scop dezvoltarea capacităţilor individuale, de grup sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială;
  • Măsurile şi acţiunile de asistenţă socială se realizează astfel încât: a) beneficiile de asistenţă socială şi serviciile sociale să constituie un pachet unitar de măsuri corelate şi complementare; b) serviciile sociale să primeze faţă de beneficiile de asistenţă socială, în cazul în care costul acestora şi impactul asupra beneficiarilor este similar; c) să fie evaluate periodic din punctul de vedere al eficacităţii şi eficienţei lor pentru a fi permanent adaptate şi ajustate la nevoile reale ale beneficiarilor; d) să contribuie la inserţia pe piaţa muncii a beneficiarilor; e) să prevină şi să limiteze orice formă de dependenţă faţă de ajutorul acordat de stat sau de comunitate;
  • Pentru prevenirea şi combaterea sărăciei şi a riscului de excluziune socială, prin politicile publice iniţiate, statul: a) asigură accesul persoanelor vulnerabile la unele drepturi fundamentale, cum ar fi: dreptul la locuinţă, la asistenţă socială şi medicală, la educaţie şi la loc de muncă; b) instituie măsuri de sprijin conform nevoilor particulare ale persoanelor, familiilor şi grupurilor defavorizate;
  • Armonizarea politicilor destinate cunoaşterii, prevenirii şi combaterii situaţiilor care determină sărăcia şi riscul de excluziune socială se realizează în cadrul mecanismului naţional pentru promovarea incluziunii sociale, constituit conform legii, cu participarea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale şi a reprezentanţilor organizaţiilor societăţii civile.

Surse: Legea asistenței sociale, Instrumente de politici publice