Legislația privind protecția și promovarea drepturilor copiilor și familiei este aliniată cerințelor europene și internaționale în materie, dar cu toate acestea se identifică în continuare lipsa alocării unor resurse adecvate, care să asigure aplicarea ei în mod unitar. Analiza situației tuturor Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) și a Serviciilor Publice de Asistență Socială (SPAS), bazată pe evaluarea aplicării prevederilor legale în domeniu, a identificat o eterogenitate ridicată a structurilor organizaționale din teritoriu și a procedurilor de lucru utilizate la nivelul acestora.

Dificultățile de natură funcțională identificate în cadrul evaluării se bazează în marea lor majoritate pe lipsa resurselor umane și a capacității administrative necesare aplicării integrale a cadrului legislativ existent. Studiul a evidențiat o serie de aspecte critice:

  • Asistenții sociali de la nivelul SPAS dedică cea mai mare parte a timpului de lucru acordării de beneficii, în detrimentul activității de prevenire a separării copilului de familie, respectiv în detrimentul identificării, evaluării, managementului de caz și monitorizării copiilor expuși riscului de separare;
  • Marea majoritate a serviciilor destinate prevenirii separării copilului și menținerii acestuia în familie sunt concentrate la nivelul DGASPC, contrar spiritului descentralizării  și a principiului subsidiarității în asistența socială, în timp ce SPAS se rezumă la acordarea beneficiilor;
  • SPAS sunt slab dezvoltate, în special în mediul rural unde sunt lispsite de personal de specialitate, iar gradul de utilizare a metodologiilor de lucru este foarte redus;
  • Lipsa aspectelor de ordin strategic în managementul resurselor umane la nivel local, deficitul de personal cu pregătire specifică în sistemul public de asistență socială, evaluarea mai mult formală a performanțelor, existența unui număr insuficient de specialiști, subocuparea posturilor și supraîncărcarea specialiștilor sunt câteva dintre problemele identificate în domeniul resurselor umane;
  • Există deficite în privința reglementărilor referitoare la supervizarea și acreditarea serviciilor sociale, a metodologiilor și procedurilor de lucru specifice, precum și a celor ce vizează evaluarea gradului de implementare a legislației;
  • Sistemul de protecție socială din România este încă excesiv orientat pe dimensiunea beneficiilor bănești, asistența socială în familie și în comunitate, și în cadrul ei componenta de prevenire, fiind necesar să fie dezvoltate suplimenta.

Un alt punct critic, identificat de mai multe cercetări și confirmat de practicienii din sistemul de protecție a drepturilor copilului, se referă la insuficienta colaborare între sectoare sau autorități în implementarea cadrului legislativ existent. Domenii de referință în care politicile de dezvoltare a asistenței acordate copiilor și familiei sunt prea puțin abordate:

Educație

Școala, de multe ori, nu reușește să identifice și să contracareze factorii de risc care duc la abandonul copiilor, neînscrierea lor în ciclurile superioare de învățământ sau la performanțele slabe în școală. Celor mai des invocate cauze, reprezentate de veniturile mici, nivelul scăzut de educație al părinţilor, distanţa mare faţă de şcoală sau lipsa sprijinului din partea familiei, li se adaugă o serie de alte cauze individuale, cum ar fi anumite probleme de sănătate, întârzieri de dezvoltare, dificultăți de învățare, necunoașterea limbii române (în cazul unor copii de alte etnii), etc.

Printre cele mai importante provocări legate de asigurarea dezvoltării întregului potențial al elevilor la nivelul sistemului actual de învățământ și formare profesională inițială pot fi menționate:

  • Pregătirea insuficientă a cadrelor didactice, atât în formarea inițială, cât și în formarea continuă în ceea ce privește lucrul cu copiii în risc major de excluziune (de exemplu, cei din familii cu venituri reduse, din mediul rural, cu cerințe educaționale speciale, de etnie romă) și adaptarea curriculumului actual la nevoile acestor categorii de elevi;
  • Alocările financiare insuficiente prin mecanismul actual; finanțarea per-capita acoperă nevoile de bază ale unităților școlare dar nu reușește să ofere un sprijin suplimentar școlilor cu un număr ridicat de elevi în situație de risc. O consecință directă a acestui fapt este dificultatea de a asigura resursele necesare organizării unor activități de recuperare sau a unor activități extra-curriculare prin care școala să exploateze talentele și abilitățile elevilor și să asigure, astfel, dezvoltarea întregului potențial al acestora;
  • Dificultățile în identificarea copiilor care au abandonat școala și sprijinul insuficient acordat în prezent pentru a preveni acest fenomen sau pentru a asigura reintegrarea în învățământul de zi, cu frecvență redusă sau de tip A doua șansă;
  • Abordare a educației centrată excesiv pe dimensiunea formală, cu o pondere încă redusă a activităților școlare bazate pe principiile educației non-formale și informalevi;
    Insuficienta recunoaștere a importanței activității didactice cu copiii în risc de eșec școlar, în evaluarea activității profesorilor în comparație cu lucrul cu elevii care au performanțe înalte la diferite concursuri sau competiții școlare.

Sănătate

Dreptul copilului la sănătate și implicit la servicii de sănătate este reglementat pe de o parte de legislația privind protecția drepturilor copilului, iar pe de altă parte de legislația specifică domeniului sănătății. În România, serviciile de asistență medicală primară se furnizează prin medicii de familievii, care asigură servicii medicale preventive și curative pentru toți copiii, indiferent de statutul de asigurat al părinților/ aparținătorilor. Principalele probleme existente la nivelul asistenței medicale primare sunt 16 reprezentate de existența unei capacități limitate de depistare activă a riscurilor pentru sănătate în rândul copiilor în comunități, dar şi oferta limitată de servicii preventive din pachetul de bază.

Pachetul de servicii medicale de bază este sărac în servicii preventive centrate pe identificarea riscurilor pentru sănătate la copii, în special la adolescenți (identificarea riscurilor de fumat, consum de alcool și droguri) și nu oferă practic alternative pentru rezolvarea acestor riscuri, odată ce au fost identificate.

Servicii de specialitate ambulatorii sunt furnizate de medici specialiști organizați în ambulatorii de specialitate sau de spital și în clinici/cabinete private, accesul realizându-se în baza biletului de trimitere de la medicul de familie. Cu toate acestea, serviciile de specialitate ambulatorii sunt puțin dezvoltate, atât pentru copii cât și pentru adulți și sunt disponibile în special în mediul urban, astfel încât se poate concluziona că accesul prin sistemul de asigurări sociale de sănătate (gratuit) este deficitar (timp de așteptare lung sau necesitatea de a apela la servicii medicale cu plată).

Un tip special de servicii, necesare în special din punct de vedere al sănătății publice, îl constituie asistența medicală din unitățile de învățământ, iar în acest domeniu nu s-a evidențiat până în prezent o strategie coerentă de dezvoltare. Din aceste cauze există nevoia reală de a integra politicile de protecţie a copilului şi cele privind protecţia familiei şi de a revizui legislaţia pentru a avea în final o lege a copilului completă, cuprinzătoare şi usor de aplicat.

Surse: Strategia Națională pentru Protecția și Promovarea Drepturilor Copilului  2014-2020.