Proiectul ”Societatea civilă dezvoltă politici publice” are ca scop dezvoltarea capacității organizațiilor non-guvernamentale din România de a participa la procesul de elaborare a politicilor publice în domeniul social, unul în care asigurarea bunăstării persoanelor cu dizabilități trebuie să devină o prioritate.

Pentru a afla problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități din România și a identifica impedimentele care pot apărea în procesul politicilor publice, Asociația pentru Implicare Socială, Educație și Cultură (ASISED) a stat de vorbă cu Daniela Tontsch, președinta Consiliului Național al Dizabilității din România (CNDR).

Înființat în anul 2004 la solicitarea Comisiei Europene, ca cerință a aderării României la Uniunea Europeană, CNDR are misiunea de a apăra și promova drepturile şi interesele legitime comune tuturor persoanelor cu dizabilităţi din România.

Care este cel mai mare inconvenient pentru persoanele cu dizabilități din România?

Dacă citim Conventia ONU, ratificată prin Legea 221, vom vedea că lipsa accesibilității este cea mai mare problemă. Accesibilitatea nu înseamnă numai acces la spațiul public, ci și acces la educație, muncă, sănătate, mediu public, cultură. Mai ales că România a aderat la acest act normativ și nu a reușit să îl onoreze cum se cuvine până în prezent.

De ce nu s-a reușit?

Poate că găsim împreună răspunsul. Foarte multă birocrație, foarte multă nepăsare, lipsă de bani… Noi nu avem în România un institut de cercetare pe dizabilitate. Se face totul în mod haotic, inclusiv în educație. Unitățile de învățământ nu sunt accesibile: nu au lifturi,  rampe, băi accesibile. Abandonul școlar înregistrează cote îngrijorătoare, iar din această cauză nu putem angaja persoane cu dizabilități. Mulți nu au nici 8 clase, așa că devin asistați social. Statul își dorește ca noi să fim asistați sociali, pentru că primește 420 de milioane de euro pe lună de la agenții economici care nu au angajate persoane cu dizabilități.

Își pot găsi aceste probleme rezolvarea?

Bineînțeles, dar depinde numai de factorii decizionali, pentru că bani se pot găsi. În plus, acolo unde există implicare apar și posibilități. Vă dau un exemplu: la Universitatea București, care este unitate arhitecturală, au cumpărat un elevator pe șenile. Atunci când mă duc la facultate – m-am înscris la un program de masterat, vine un domn care mă urcă pe trepte și mă coboară pe trepte. Dacă se vrea, se poate!

În celelalte instituții din București există toate condițiile cerute de lege?

Persoanele cu dizabilități beneficiază de protecția a trei acte normative: Legea 448/2006, Convenția ONU și Strategia națională de implementare a Convenției. Sunt mai multe probleme de aplicare a celor trei acte normative, dar asta nu înseamnă că trebuie să generalizăm. Noi trebuie să învățăm persoanele cu dizabilități să ajungă în instituțiile de învățământ și să facă eforturi, astfel încât elevii să nu mai abandoneze școala sau să își reia studiile – contează foarte mult pentru a-i putea angaja. Asta e cel mai important.

Este ascultată vocea societății civile?

Noi facem presiuni, ca și acum, cu Legea pensiilor. Nu întotdeauna reușim, dar sunt și cazuri fericite în care reușim. De exemplu, noi, Consiliul Național al Dizabilității din România, suntem un organism înființat ca și condiție de aderare a României la Uniunea Europeană, membri ai Forului European al Dizabilității, și cuprindem organizații reprezentative la nivel național.

Aveți o activitate intensă!

Da, ne axăm pe specific de dizabilitate, pe educație și muncă. În anul 2019, pe fondul preluării de către România a președinției UE, vom avea un eveniment extrem de important. Membrii Forului European al Dizabilității, care este un organism foarte cunoscut, vor veni în România și vor lua parte la un eveniment alături de noi. Deci CNDR nu și-a pierdut din valoare și importanță. E adevărat că mai sunt lucruri pe care ni le dorim, dar sunt și legi pe care am reușit să le schimbăm. Avem și plusuri, și minusuri, nu din cauza noastră, ci din cauza politicului.

Care considerați că este cea mai mare realizare a organizației dumneavoastră?

Până acum am reușit să schimbăm anumite inechități și discriminări din lege, dar cred că cea mai mare realizare ar fi să schimbăm forma proiectului Legii pensiilor. Până acum am avut reușite semnificative, dar nu atât de importante și de impact cum e Legea pensiilor, care ar putea avea un efect devastator asupra pensionarilor cu dizabilități. Nu vorbim de favoruri, de ajutor din partea statului, ci despre un drept câștigat cu mare greutate. Pentru că pensionarul cu handicap este acea persoană care s-a chinuit și a învățat în școli inaccesibile, în facultăți inaccesibile, care a fost tot timpul purtat de membrii familiei la școală și la muncă, și care a reușit să înregistreze un stagiu de cotizare de minimum 11 ani. Este devastator ce se întâmplă, pentru că acest stagiu de cotizare care în legea actuală este considerat complet, în legea nouă nu mai este considerat complet. Asta înseamnă că pensia persoanei cu handicap nu va mai crește niciodată, iar stagiul persoanei cu handicap nu se mai consideră unul complet. Schimbă regulile jocului după ce jocul se încheie. Este un stres extraordinar, pentru că de când a intrat legea în dezbatere publică am trimis zeci de petiții cu sugestii, cu observații, cu propuneri. Niciuna nu a fost luată în seamă.

Concluzia este că trebuie să depuneți o muncă uriașă pentru a vă impune punctul de vedere.

Volumul mare de muncă nu este un impediment, ci ostilitatea, prostia, răutatea. Aceste lucruri ne macină. Dar am obținut o primă victorie în Comisia de muncă din Senat, unde le-am demonstrat că se înșală. Bineînțeles, am avut și susținere publică din partea mai multor persoane care au expertiză în domeniu, cum ar fi Alexandru Athanasiu, profesor de drept și fost ministru al muncii.

Este important că aveți sprijin…

Și chiar mă pot lăuda că am convins mulți deputați. Avem amendamente create de juriștii și economiștii noștri, care sunt tot persoane cu dizabilități, cu handicap grav. Noi ne-am formulat singuri amendamentele, care au fost preluate cu motivațiile intacte. Este și aceasta o realizare. Eu mă dau pe mine ca exemplu în această luptă. Sufăr de distrofie musculară, sunt în scaun rulant. Toți mușchii corpului sunt atrofiați, nu îmi pot duce singură un pahar cu apă la gură. Cu toate astea, eu muncesc, deci gândesc. Cu alte cuvinte sunt plătită să gândesc. Ei nu îmi pot contesta mie munca pe care o fac foarte bine. Nimeni nu știe din spatele calculatorului că eu administrez site-ul și ziarul Consiliului Național al Dizabilității, redactez materiale și comunicate. Probabil că nu vă gândeați că în spatele acestor lucruri se află o persoană care nu își poate duce un pahar cu apă la gură. Deci factorii decizionali nu pot contesta munca ce implică atâtea eforturi fizice, dar încurajează nemunca. Le convine mai mult ca agentul economic să plătească valoarea salariului minim brut la stat pentru persoană cu dizabilități neangajată. Vorbeam la început de birocrație. Ei bine, s-ar trece peste acest impediment dacă ar exista competență și bunăvoință. Până la urmă, politicile publice se realizează prin foarte multă insistență. Acesta este un element foarte important în ecuația politicilor publice.

Cât de implicate sunt celelalte organizații în procesul politicilor publice?

Sunt organizații care sunt vocale, active, dar sunt și organizații ai căror reprezentanți s-au blazat sau au obosit. Eu colaborez necondiționat cu acestea, inclusiv pe partea de educație și muncă.

În cadrul proiectului ”Societatea civilă dezvoltă politici publice” vom crea și o rețea formată din cel puțin 10 ONG-uri, ce va avea ca scop implicarea în procesul politicilor publice. Cât de utilă vi se pare această idee?

Este o idee foarte bună! Trebuie să țineți cont de sfatul meu și să vă axați în mod deosebit pe organizațiile persoanelor cu dizabilități, atât la nivel național, cât și la București. Eu zic că au pierdut teren în ultima vreme și e păcat.